TRISTETEA
- Tristetea este un sentiment normal, o emotie pe care o simtim ocazional si pe care nu ar trebui sa o negam. Ciudat sau nu, tristetea este necesara, pentru ca altfel nu am putea aprecia clipele frumoase.
- Este normal sa nu te simti bine atunci cand suferi o pierdere, cand esti dezamagita, cand viata ta se schimba. Manifestam o puternica rezistenta la schimbare, iar atunci cand simtim ca pierdem controlul, ca variabilele sunt manipulate de altcineva, ne bantuie emotii negative. Cel mai dureros este atunci cand trebuie sa ne schimbam pe noi insene.
- Daca treci printr-o perioada mai proasta, nu iti camufla sentimentele. Nu incerca sa ascunzi ceea ce simti cu adevarat, pentru ca nu vei face decat sa amani momentul izbucnirii si gandurile negre te vor intoxica.
- Daca simti ca nu poti gasi in tine resorturile necesare pentru a te ridica din nou, cere ajutorul unui prieten. Nu il vei impovara cu grijile tale, ci dimpotriva te va aprecia pentru ca ai apelat la el.
- In urma cu cateva luni imi asteptam o prietena si ea intarziase deja o ora, desi nu ii statea in fire. In momentul in care a sosit am simtit ca ceva nu este in neregula si am indraznit sa o intreb ce se intamplase. Avusese o mica dezamagire si incercase sa camufleze acest fapt plimbandu-se prin fata blocului meu si facand incercari disperate de a se calma si de a se comporta ca si cand nimic nu se intamplase.
- Nu vroia sa ma impovareze si pe mine cu problemele ei... Nu trebuie sa gandesti niciodata astfel. Simplul fapt de a vorbi cu cineva despre ce ai pe suflet te ajuta sa iti pui ordine in ganduri, sa analizezi situatia, sa intelegi mai bine. Poate nu vei primi un sfat inspirat, dar important este ca ai fost ascultata, ca ai lasat o parte din manie, din tristete sa iasa la suprafata.
- "Si maine e o zi" spunea Scarlett O’Hara. Planuieste-ti momentul in care iti "permiti" sa fii trista. Daca nu poti in clipa asta sa iti dai in vileag trairile adevarate, atunci acorda-ti cateva momente mai tarziu pentru a te descarca, dar nu amana la nesfarsit momentul. Este chiar linistitor sentimentul ca ai dreptul sa fii trista intr-un anumit interval de timp.
- Ideea de planificare te ajuta sa detii controlul chiar si asupra aspectelor negative. Discuta cu tine insati, fa-ti promisiunea ca in intervalul x iti vei reveni.
- Adeseori cauza tristetii nu este evidenta. Cei din jur observa schimbari in comportamentul tau si trag semnalul de alarma. Incearca sa depistezi cauzele care te-au determinat sa fii trista si taie raul de la radacina.
- Uneori simtim nevoia unei schimbari si devenim irascibili sau dimpotriva, schimbarea se produce, iar noi suntem ultimii care afla de ea. Poate fi vorba si de o schimbare de paradigma, o schimbare aparent brusca in modul de gandire, in modul de perceptie al lucrurilor. Nu este intotdeauna usor sa renunti la starea de dinainte, la confortul anterior schimbarii.
- Schimbarea este dificila, dar este necesara pentru dezvoltare. Nu te vei pierde pe tine daca vei vedea lucrurile altfel. Tristetea este un element normal si ea ne poate ajuta in masura in care o acceptam si o confruntam. Ai dreptul sa plangi, ai dreptul sa fii irascibila, ai dreptul sa iti exteriorizezi sentimentele, ai dreptul sa fii trista.
- Cu toate acestea, daca tristetea te acapareaza pentru o perioada mai lunga de timp, e posibil ca ea sa se transforme in depresie si atunci ajutorul unui specialist devine necesar.
- ALUNGAND TRISTETEA
- Consacrat ca poet, în ultimii ani Gellu Dorian părea a face un viraj brusc şi decisiv spre proză, ca mulţi alţi poeţi din generaţia sa şi următoarele. De la volumul de debutEsopia (1981) şi până la Cafeneaua Kafka (2003), Gellu Dorian pare un poet care îşi propune mereu să se (re)descopere la nivel poetic, să îşi (re)găsească vocea potrivită pentru un nou concert.
- Nu altfel se întâmplă şi în cel mai recent volum al său, Alungând tristeţea, ca Paganini, apărut anul acesta în eleganta colecţie de poezie a editurii timişorene Brumar. Structura acestui volum, deloc întâmplătoare, trebuie remarcată încă de la început, căci ea nu are sens doar editorial, ci priveşte însuşi tipul de poezie practicat aici de autor. Încadrate de un prolog şi un epilog, ca în scrierile de-acum câteva secole, se desfăşoară douăsprezece secţiuni de câte trei poeme, fiecare alcătuit, la rândul său, din câte trei catrene cu vers lung, unite prin legături mai tainice sau mai evidente, despre care vom vorbi şi noi mai departe. Volumul se bucură şi de un foarte „înţelegător” Preambul semnat de Şerban Foarţă, care dezavuează câteva din schemele poeziei lui Gellu Dorian şi trimite firele comparatiste în cele toate cele patru zări, de laCântarea Cântărilor, Carmina Burana ori François Villon până la A. Maniu şi G. Bacovia.
- Şi, într-adevăr, cum bine observă Şerban Foarţă, poemele lui Gellu Dorian au ceva dintr-un psalm, unul păgân, fireşte, plângând, iar nu celebrând erosul. Atât divinitatea, cât şi referinţele biblice adesea invocate nu îşi găsesc locul aici decât contrapunctic. Tablourile pe care le creează poetul nu au nimic sacru, decât în măsura în care metaforele religioase agravează starea interioară, a unui Iov pierdut între alcovul dezirabil şi cârciuma fatală. Amoruri pierdute, imposibile sau ratate („frustrate”, cum le numeşte Foarţă) sunt citate ca agravante, dacă nu chiar ca motive ale dezolării. E o epuizare dramatică în aceste poeme de o duritate expresionistă, ţipătul viorii paganiniene (şi-atât de păgâne) trimiţând inevitabil la cel al lui Munch. Cu toate acestea, spiritul poemelor nu e germanic, nici măcar italian, ci slav. Bântuit de stepe şi siberii interioare, sufletul trece de la un hău la altul. Lacrima, vodca şi strunele sunt singurele care populează universul real, restul fiind viziuni halucinatorii, care, prin repetiţie obsedantă, ajung să constituie însuşi nexul universului poetic. Zecile de femei ce se perindă prin poeme trimit, metonimic, la alte sute şi, de ce nu, chiar mii, pe care un Casanova adorator, veşnic îndrăgostit şi beat, le etalează deseori nu cu melancolie degajată, ci cu încrâncenare şi patimă, cu regret şi disperare. Imaginea trupului stigmatizat, a cărnii sfâşiate, revine la fel de obsedant ca şi invocarea corpului iubitei, care îşi lasă şi el adânc amprenta pe trupul şi în sufletul poetului. La fel de obsesiv revin şi alte elemente, precum cârciuma, cu votca sau vinul ei, frigul, blestemul, cenuşa, matrozul etc. Uneori, se repetă un vers întreg, plasat în toate poemele tripticului respectiv.
- Obsesia nu este transpusă doar la nivelul lexical sau imagistic, ea organizează întreg discursul poetic. Deşi au coerenţă internă, poemele – indiferent de secţiunea pe care o alcătuiesc – par a fi fragmentele unui unic poem imens şi ale cărui margini nu le-am aflat încă, sau un acelaşi poem rescris la infinit, variaţiuni imperfecte – dar „perfecte” în ele însele – ale unui poem ideal, care nu se poate scrie, ci doar imagina.
- Cităm, aproape la întâmplare, una dintre aceste variante, lăsând cititorului plăcerea descoperirii celorlalte viziuni şi a bijuteriilor pe care le conţin. Din chiar prima secţiune, intitulată Stepe, poemul 3. ca mestecenii albiţi din tinereţe: „ca mestecenii albiţi din tinereţe ne-am lăsat zăpezile pe trup/ o să-mi fie milă de-o să fie zalele-mi vreodată să le rup/ sângele din vene ca viori cu strune plânse pe o lamă de arcuş/ să se scrie peste noi blesteme când va fi să coborâm urcuş// rozioare buze moi am tot iubit cât mi-a fost să mă mai ţină vlaga/ încât nu mai ştiu ce-a fost cu mine-atunci risipit prin paturi precum iarba/ dezvelit de cer ca într-o casă de cearceafuri înflorite-n draci/ rătăcind ca pasărea uitată printre crengi şi frunze de copaci// acuma-s grămăjoare mici de busuioc adunate-n straturi într-o casă/ de sub care ies să mă mai rog doamne înc-o dată doamne mă mai lasă/ să înviu cu mii de răni pe mâini şi cu carnea toată frăgezită/ de o mie de săruturi peste sâni de femeie stepă ne-mblânzită”.
- Versurile acestui volum alcătuiesc litania unui mort încă viu sau care îşi doreşte să mai învie măcar pentru o clipă de voluptate ori ale unui viu mort încă din viaţă şi care se strecoară ca o fantomă printre amintirile chinuitoare care, cu cât mai fericite ar fi, cu atât devin mai dureroase. De aici senzaţia permanentă de frig, de linişte sepulcrală, întreruptă violent doar de arcuşul ascuţit sau de paharele sparte, melancolia sfâşietoare a celui ce nici nu se mai poate întoarce înapoi, nici nu poate reface sau reinventa fericirea.
- Cu toată recomandare din Epilog – „nu în bocete să se citească fiecare cântec ci în vers hazliu” –, căci tristeţea a fost îngropată în cuvinte, poemele sunt, de multe ori, dominate nu doar de tristeţe şi melancolie, ci de o autentică sfâşiere interioară, care cu greu poate fi abolită sau uitată de micile intruziuni „ştrengăreşti”, de trimiterile cu tentă autobiografică sau de momentele de adoratio, precum cele din descrierea părţilor celor mai expresive ale corpului feminin, din tripticul Ape.
- Ca şi Paganini, pe care îl invocă, Gellu Dorian alungă tristeţea într-o manieră specială: exhibând-o pe de-a-ntregul şi făcând-o insuportabilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu